✖

Ipoteza lui Riemann

Numerele prime par aruncate la întâmplare. După 2 și 3 urmează 5, 7, 11, 13, apoi o vreme nimic, 17… Nimeni nu cunoaște o formulă care să arate unde se află următorul număr prim. Și totuși, în ansamblu, numerele prime respectă o regulă surprinzător de exactă. Ipoteza lui Riemann afirmă că ele nu se abat niciodată prea mult de la această regulă. Este probabil cea mai celebră problemă nerezolvată a matematicii, iar pentru rezolvarea ei este promisă o recompensă de un milion de dolari.

Mai întâi însă o mică ghicitoare. Estimează câte numere prime sunt mai mici decât un milion. O sută de mii? Zece mii? Răspunsul îl găsești ceva mai jos.

Câte numere prime există?

Începem de mână. În imagine sunt numerele de la 1 la 100, iar numerele prime sunt marcate cu roșu.

Numerele de la 1 la 100, numerele prime sunt roșii

Până la 10 sunt patru numere prime: 2, 3, 5 și 7. Până la 100 numărăm 25. Dacă continuăm, aflăm că până la 1000 sunt 168. Numerele prime continuă deci să apară, dar într-un ritm din ce în ce mai lent. Printre primele zece numere sunt patru numere prime, adică 40%, printre primele o sută sunt 25%, iar printre primele o mie doar 17%.

Numărul numerelor prime care nu depășesc x se notează π(x). Să nu te încurce: aici π nu este numărul 3,14, ci doar numele unei funcții, litera provenind de la cuvântul englezesc prime, „număr prim”. Avem deci π(10) = 4, π(100) = 25 și π(1000) = 168. Dacă desenăm π(x) într-un grafic, obținem o scară: de fiecare dată când dăm peste un număr prim, funcția urcă cu o unitate.

Scara π(x) până la 100 (roșu), estimarea x/\ln x (albastru) și \mathrm{li}(x) (verde)

Treptele par neregulate, unele sunt late, altele înguste. Dar de departe se țin destul de aproape de o singură curbă netedă. Care?

Primul care a observat-o a fost Carl Friedrich Gauss, la cincisprezece ani, când răsfoia tabele de numere prime. A remarcat că în jurul unui număr x este prim aproximativ unul din ln x numere, unde ln este logaritmul natural. Verificăm pe un exemplu: ln 1.000.000 este aproximativ 13,8, deci în jurul unui milion ar trebui să fie prim aproximativ unul din paisprezece numere. Între un milion și numărul cu o mie mai mare (1.001.000) ar trebui deci să se afle aproximativ

100013,8≈72

numere prime. În realitate sunt 75. Pentru niște numere prime atât de „dezordonate”, potrivirea este destul de bună.

Dacă în jurul lui x este prim unul din ln x numere, până la x ar trebui să fie aproximativ

π(x)≈xln⁡x.

În grafic o vezi ca pe curba albastră. Faptul că această estimare este tot mai exactă se numește teorema numerelor prime. A fost demonstrată abia în 1896, independent, de Jacques Hadamard și Charles de la Vallée Poussin, iar amândoi au avut nevoie de funcția zeta, la care ajungem imediat.

În grafic se vede însă că curba albastră rămâne aproape tot timpul sub trepte. Se poate mai bine. Observația lui Gauss se poate citi și așa: numărul t este prim cu o „probabilitate” de aproximativ 1ln⁡t. Dacă adunăm aceste probabilități pentru toate numerele de la 2 până la x, obținem numărul estimat de numere prime:

1ln⁡2+1ln⁡3+⋯+1ln⁡x.

Matematicienii iau în loc de sumă o integrală, adică aria de sub graficul funcției 1ln⁡t, iar rezultatul îl numesc logaritm integral li(x). Diferă de suma de mai sus cu mai puțin de unu, așa că poți să ți-l imaginezi liniștit ca pe acea sumă. În grafic este verde și pentru x = 100 dă aproximativ 30. Asta e și mai rău decât cele 22 ale curbei albastre, dar pentru x mari lucrurile se inversează, cum vom vedea imediat în tabelul următor.

Cu cât se înșală estimarea?

Tabelul arată numărul real de numere prime π(x) și cu cât se abat de la el cele două estimări. În ultima coloană, pentru comparație, este rădăcina pătrată a lui x.

x π(x) eroarea lui xln⁡x eroarea lui li(x) x
103 168 23 10 32
104 1229 143 17 100
105 9592 906 38 316
106 78.498 6116 130 1000
107 664.579 44.158 339 3162
108 5.761.455 332.774 754 10.000
109 50.847.534 2.592.592 1701 31.623
1010 455.052.511 20.758.029 3104 100.000
1011 4.118.054.813 169.923.159 11.588 316.228
1012 37.607.912.018 1.416.705.193 38.263 1.000.000

Iată răspunsul la ghicitoare: numerele prime mai mici decât un milion sunt 78.498. A fost estimarea ta măcar aproape, ca ordin de mărime?

Estimarea xln⁡x se îmbunătățește ce-i drept în procente, dar în numere absolute se înșală tot mai mult, pentru un bilion aproape cu un miliard și jumătate. Logaritmul integral se descurcă mult mai bine. Pentru un bilion greșește cu doar puțin sub patruzeci de mii, ceea ce înseamnă o eroare de aproximativ o zecemilime de procent. Și mai ales: eroarea lui este în continuare mai mică decât x.

Și tocmai aceasta este miezul ipotezei lui Riemann. Pe înțelesul tuturor:

Eroarea estimării li(x) este cel mult de ordinul lui x.

Mai exact: ipoteza lui Riemann este adevărată dacă și numai dacă pentru orice x începând de la 2657 are loc

|π(x)−li(x)|<x⋅ln⁡x8⋅π.

Aici π din fracție înseamnă din nou numărul obișnuit 3,14. Această formă cu numere exacte a dedus-o Lowell Schoenfeld în 1976. În plus, logaritmul crește atât de încet în comparație cu x, încât îl putem privi ca pe o mică rezervă. În imagine, cu roșu este eroarea reală π(x) − li(x) până la un milion, iar cu albastru „pâlnia” din formula lui Schoenfeld. Ipoteza lui Riemann afirmă că linia roșie nu va ieși niciodată din pâlnia albastră, oricât de departe am merge.

Eroarea π(x)-\mathrm{li}(x) pentru x până la un milion (roșu) și limita dată de formula lui Schoenfeld (albastru)

Până la un milion avem totul în fața ochilor, iar calculatoarele au verificat mult mai departe. Dar numerele sunt infinit de multe și nimic nu garantează că, undeva foarte departe, lucrurile nu se strică. În matematică s-a mai întâmplat așa: li(x) este mai mare decât π(x) pentru toți x din tabel, deci supraestimează mereu puțin numerele prime (linia roșie din imaginea de mai sus este toată sub zero). Totuși, John Littlewood a demonstrat în 1914 că la un moment dat situația se va inversa, și chiar de infinit de multe ori. Nimeni nu a găsit încă măcar un astfel de x, știm doar că el este mai mare decât 1019.

De ce tocmai rădăcina pătrată? Ne ajută un experiment simplu: aruncă o monedă. După n aruncări te aștepți la aproximativ n2 capete, dar exact atât iese rareori. Abaterea de la jumătate crește, dar nu proporțional cu numărul aruncărilor, ci doar aproximativ ca n. După zece mii de aruncări te abați de obicei de la jumătate cu câteva zeci, iar rareori cu mai mult de o sută. În imagine sunt trei serii de câte zece mii de aruncări și, cu albastru, pâlnia ±n.

Abaterea numărului de capete de la jumătate în trei serii de aruncări ale monedei (roșu, portocaliu și verde) și limita \pm\sqrt{n} (albastru)

Această asemănare a imaginilor nu este întâmplătoare. Desigur, numerele prime nu sunt aleatoare, fiecare număr fie este prim, fie nu este. Dar ipoteza lui Riemann spune, în esență, că ele se comportă ca și cum ar fi aleatoare: oscilează în jurul estimării netede, dar nu mai mult decât ar oscila aruncările unei monede. Nu au în ele niciun tipar perfid care să le îngrămădească sau să le măture undeva departe.

Funcția zeta

Și cum a ajuns Riemann în această poveste? Bernhard Riemann a scris în 1859 un articol scurt despre câte numere prime sunt mai mici decât un număr dat. A fost singurul lui articol despre teoria numerelor, iar din el a ieșit un întreg domeniu al matematicii. Rolul principal în el îl joacă o sumă de care se ocupase înainte Leonhard Euler:

ζ(s)=1+12s+13s+…

Litera grecească ζ se citește „zeta”, iar întregii expresii i se spune funcția zeta. Adunăm infinit de multe fracții: inversele tuturor numerelor naturale ridicate la puterea s.

Să începem cu s = 1:

ζ(1)=1+12+13+14+15+…

Termenii sunt din ce în ce mai mici, așa că ar putea părea că suma se stabilizează undeva. Nu se stabilizează. Această așa-numită serie armonică crește peste orice margine, doar că îngrozitor de lent: ca suma să depășească zece, trebuie adunați 12.367 termeni. În imagine, cu roșu este ce dă suma primilor n termeni.

Sumele primilor n termeni pentru s=1 (roșu) și pentru s=2 (albastru), cu linie întreruptă valoarea π^2/6

Pentru s = 2 adunăm inversele pătratelor:

ζ(2)=1+14+19+116+125+…

Aici suma se stabilizează, în grafic cu albastru. La ce valoare, și-au bătut capul matematicienii peste optzeci de ani; i se spunea problema de la Basel. A rezolvat-o Euler în 1734, iar la rezultat nu se aștepta nimeni:

ζ(2)=π26≈1,6449.

Cum a ajuns π de la cerc în acest rezultat ar merita un articol separat. Pentru noi este mai importantă o altă descoperire a lui Euler, care leagă funcția zeta de numerele prime.

Produsul lui Euler

Luăm doar puterile lui doi și adunăm inversele lor:

1+12s+14s+18s+…

Aceasta este o serie geometrică infinită cu rația 12s, iar suma ei este

11−12s.

Facem același lucru cu puterile lui trei și înmulțim cele două sume. Desfacem parantezele, fiecare termen cu fiecare:

(1+12s+14s+…)⋅⋅(1+13s+19s+…)==1+12s+13s+14s+16s++18s+19s+112s+…

De exemplu, 112s a apărut ca 14s⋅13s, pentru că 12 = 4 · 3. Am obținut inversele tuturor numerelor care se pot compune doar din doi și trei, fiecare exact o dată. Cinci, șapte și zece nu sunt încă acolo.

Când mai înmulțim cu paranteza puterilor lui cinci, apar și numerele compuse din doi, trei și cinci. Iar când înmulțim parantezele pentru toate numerele prime, obținem fiecare număr natural. Fiecare se poate descompune într-un produs de numere prime, și într-un singur fel. Asta spune teorema fundamentală a aritmeticii. De aceea fiecare 1ns apare exact o dată și obținem exact funcția zeta:

ζ(s)=11−12s⋅11−13s⋅11−15s⋯

În stânga este o sumă peste toate numerele naturale, în dreapta un produs peste toate numerele prime. Această formulă este o punte între funcția zeta și numerele prime, iar tot restul se sprijină pe ea.

În plus, din ea rezultă imediat că există infinit de multe numere prime. Dacă ar fi doar un număr finit, produsul din dreapta pentru s = 1 ar fi un produs de un număr finit de numere obișnuite, deci un anumit număr concret. În stânga ar fi însă seria armonică, care crește peste orice margine. Cele două lucruri nu se potrivesc. (O altă demonstrație, mai veche, o găsești în articolul despre demonstrația prin reducere la absurd.)

Zerourile și dreapta critică

Euler înlocuia pe s doar cu numere reale obișnuite. Riemann a făcut un pas îndrăzneț: l-a înlocuit pe s cu un număr complex, adică un număr de forma a + bi, unde i este unitatea imaginară, pentru care i2 = −1. Numerele complexe ni le putem imagina ca puncte în plan: partea reală a arată cât de departe spre dreapta este punctul, iar partea imaginară b cât de sus. Acestui plan i se spune planul complex.

Există însă o problemă. Suma 1+12s+13s+… are sens doar când partea reală a lui s este mai mare decât unu. Altfel suma nu se stabilizează nicăieri, de exemplu pentru s = 1 crește peste orice margine ca seria armonică. Riemann a arătat însă că funcția zeta se poate „prelungi” în mod rezonabil și la restul planului. Imaginează-ți situația asemănător cu suma

1+x+x2+x3+⋯=11−x.

Partea stângă are sens doar pentru x între −1 și 1, dar partea dreaptă nu mai are nicio restricție. Putem pune în ea de exemplu x = 2 și ne iese −1. Partea dreaptă „prelungește” deci partea stângă. Cu funcția zeta lucrurile sunt mai complicate, dar ideea este aceeași. Matematicienii îi spun prelungire analitică.

Pe noi ne interesează însă unde este funcția zeta egală cu zero. Astfel de locuri se numesc zerouri. Unele sunt ușoare: funcția zeta se anulează în numerele −2, −4, −6, −8 și mai departe în toate numerele pare negative. Acestea sunt așa-numitele zerouri triviale, în figură sunt verzi. Celelalte se numesc netriviale și despre ele știm că toate se află într-o bandă îngustă în care partea reală este între zero și unu. Acestei benzi i se spune banda critică, în figură este albastră.

Planul complex: banda critică (albastru), dreapta critică cu partea reală 1/2 (linie întreruptă), primele zece perechi de zerouri netriviale (portocaliu) și zerourile triviale (verde)

Exact prin mijlocul benzii trece o dreaptă pe care toate numerele au partea reală 12. Ea se numește dreapta critică. Iar ipoteza lui Riemann sună așa:

Toate zerourile netriviale ale funcției zeta au partea reală egală cu 12.

Cu alte cuvinte, toate punctele portocalii se află pe dreapta întreruptă. Zerourile vin în perechi, simetrice față de axa reală: dacă 12+14,1347i este zerou, este și 12−14,1347i. De aceea este suficient să urmărim jumătatea de sus. Primele zerouri sunt

12+14,1347i,12+21,0220i,…

Pe dreapta critică se vede cum funcția chiar atinge valoarea zero. În grafic, cu roșu este mărimea (valoarea absolută) a numărului ζ(12+ti) pentru t de la zero la cincizeci. De fiecare dată când curba atinge axa orizontală, avem un zerou.

Valoarea absolută a lui \zeta(1/2+t\,i) pentru t de la 0 la 50 (roșu), zerourile cu portocaliu

Riemann a calculat de mână câteva dintre primele zerouri și a scris în articolul său că este „foarte probabil” ca toate să se afle pe dreaptă. Demonstrația însă a amânat-o, pentru că nu avea nevoie de ea pentru scopul lui. De atunci se așteaptă. În 1914 Godfrey Hardy a demonstrat că pe dreapta critică se află infinit de multe zerouri. Că se află acolo toate, nimeni nu a știut însă să demonstreze. În schimb, calculatoarele au verificat o cantitate uriașă de exemple. Xavier Gourdon a verificat în 2004 că primele zece bilioane (1013) de zerouri se află pe dreaptă. Niciunul nu a ieșit din ea.

Muzica numerelor prime

Cum se leagă zerourile de numărarea numerelor prime? Tocmai aici se află cea mai frumoasă parte a articolului lui Riemann. Riemann a găsit o formulă care compune exact treptele numerelor prime dintr-o curbă netedă și din unde, fiecare undă corespunzând unui zerou.

Cea mai pură formă o are formula pentru niște trepte puțin modificate. În loc să sărim cu unu pentru fiecare număr prim p, sărim cu ln p. Și adăugăm trepte mici și la puterile numerelor prime, așa că la patru (22) sărim cu ln 2, la nouă (32) cu ln 3 și așa mai departe. Acestor trepte li se spune funcția lui Cebîșev și se notează ψ(x), se citește „psi”. De ce tocmai așa? După Gauss, în jurul lui x este prim unul din ln x numere, iar dacă pentru fiecare sărim cu aproximativ ln x, treptele cresc în medie cu unu pentru fiecare număr. Estimarea netedă este atunci o simplă dreaptă y = x. Riemann a scris formula pentru alte trepte, în această formă a demonstrat-o în 1895 Hans von Mangoldt:

ψ(x)=x−∑ρxρρ−ln⁡(2π)−12⋅ln⁡(1−1x2)

Arată înfricoșător, și totuși este exact ce spune fraza de la începutul capitolului. La început este dreapta x, la sfârșit doi termeni mici de corecție care aproape nu fac nimic. La mijloc este suma peste toate zerourile netriviale. Litera ρ (se citește „ro”) este un zerou, de exemplu ρ=12+14,1347i.

Fiecare pereche de zerouri 12±γi aduce în sumă o undă. În figura următoare, cu roșu este unda primei perechi, cu γ = 14,1347.

Unda primei perechi de zerouri (roșu) și învelitoarea ei care crește ca \sqrt{x} (albastru, linie întreruptă)

Unda oscilează și înălțimea ei crește. De ce? Descompunem puterea xρ:

x12+γi=x12⋅xγi=x⋅xγi.

Al doilea factor xγ i este un număr complex cu valoarea absolută unu, care, pe măsură ce x crește, doar se rotește în cerc. Din rotire iese oscilația. Mărimea undei o determină însă primul factor x. Înălțimea undei crește deci exact ca x. Mai exact, ea este 2x|ρ|: doi pentru că fiecare zerou are în pereche un vecin în oglindă și unda o formează amândoi împreună, iar împărțirea la numărul fix |ρ| înseamnă că undele zerourilor mai îndepărtate sunt mai joase. Aceasta este învelitoarea albastră întreruptă.

Și acum punem totul laolaltă. În animație, cu gri este funcția reală ψ(x), iar cu roșu formula lui Riemann, în care mai întâi nu adunăm nicio undă, apoi undele primelor N = 5 perechi de zerouri, apoi 25 de perechi și în final 200 de perechi.

Treptele \psi(x) (gri) și formula lui Riemann cu N perechi de zerouri (roșu), ca animație

Fără unde obținem doar o dreaptă. Fiecare undă în plus adaugă puțină oscilație, iar undele se adună astfel încât, treptat, în locurile numerelor prime se formează salturi, iar între ele oscilațiile se anulează. Cu două sute de perechi, linia roșie abia se mai poate deosebi de treptele gri. Dacă animația nu se redă la tine, iată toate cele patru stări una lângă alta:

Formula lui Riemann cu 0, 5, 25 și 200 de perechi de zerouri (roșu) și treptele \psi(x) (gri)

De aici se vede deja de ce contează atât de mult poziția zerourilor. Abaterea treptelor de la dreapta netedă este suma tuturor undelor. Când toate zerourile se află pe dreapta critică, fiecare undă crește ca x12=x, iar nici suma lor nu poate scăpa mult mai departe. Așa apare rădăcina pătrată în pâlnia lui Schoenfeld.

Dacă însă un zerou s-ar afla în afara dreptei, de exemplu cu partea reală 0,8, unda lui ar crește ca x0,8. Iar asta este pentru x mari mult mai mult decât x: pentru x = 1020 avem x=1010, în timp ce x0,8 = 1016. Această singură undă ar depăși cu timpul toate celelalte, iar numerele prime s-ar abate de la estimarea netedă mult mai mult decât ar corespunde aruncărilor unei monede. Ipoteza lui Riemann spune deci: în această orchestră de unde, niciun instrument nu le acoperă pe celelalte. De aceea se vorbește adesea despre muzica numerelor prime.

Și teorema numerelor prime din primul capitol se sprijină pe zerouri. Hadamard și de la Vallée Poussin au demonstrat în 1896 „doar” că niciun zerou nu se află pe marginea benzii critice, adică partea reală este mereu mai mică decât unu. Asta ajunge pentru ca undele să crească mai lent decât x însuși și estimarea în procente să se potrivească tot mai bine. Ipoteza lui Riemann cere mult mai mult: partea reală exact 12.

De ce contează

Ipoteza lui Riemann este o problemă veche și celebră. În 1900 David Hilbert a inclus-o printre cele 23 de probleme care, după el, aveau să ocupe matematica în noul secol. A fost a opta dintre ele. În 2000 Institutul de Matematică Clay a inclus-o printre cele șapte probleme ale mileniului. Pentru rezolvarea fiecăreia dintre ele este promisă o recompensă de un milion de dolari, la fel ca pentru problema P versus NP. Recompensa nu se plătește însă imediat. Soluția trebuie să apară într-o revistă științifică recunoscută și apoi să mai reziste doi ani, înainte ca specialiștii s-o accepte.

De ce îi interesează atât de mult pe matematicieni? Mai ales pentru că pe ea se sprijină sute de alte teoreme. În articolele de specialitate se scrie adesea „dacă ipoteza lui Riemann este adevărată, atunci…”. De exemplu:

  • Distanțele dintre numere prime consecutive în jurul lui x nu sunt mai mari de aproximativ x⋅ln⁡x.
  • Testul simplu și rapid al lui Miller ar recunoaște cu certitudine dacă un număr este prim. El se bazează însă pe ipoteza lui Riemann generalizată, varianta pentru funcții înrudite, asemănătoare cu funcția zeta.
  • Estimări precise privind cât de uniform se împart numerele prime între numerele care se termină în unu, trei, șapte și nouă. Și aici este nevoie de ipoteza generalizată.

Dacă cineva ar demonstra ipoteza (la ultimele două exemple și pe cea generalizată), toate aceste teoreme ar deveni dintr-odată adevărate. Dacă ar infirma-o, o parte dintre ele ar cădea.

Din când în când se aude că demonstrarea ipotezei lui Riemann ar sparge criptarea și, odată cu ea, serviciile bancare pe internet. Nu este adevărat. Criptarea RSA, larg răspândită, se bazează pe faptul că nu știm să descompunem rapid un număr mare într-un produs de două numere prime. Ipoteza lui Riemann nu spune nimic despre descompunerea numerelor, spune doar cum sunt distribuite numerele prime printre celelalte numere. În plus, majoritatea matematicienilor cred că ipoteza este adevărată și se contează pe ea de mult timp. O demonstrație ar confirma doar ceea ce se presupune. Criptărilor le-ar putea face rău doar vreo idee nouă apărută în timpul demonstrației, dar nimeni nu vede una.

De ce se vorbește acum despre ea

Levent Alpöge, matematician la compania Anthropic, a publicat pe 20 noiembrie 2026 pe site-ul său o notă de patru pagini. Scrie în ea că, împreună cu modelul de IA Claude, a găsit o demonstrație a ipotezei lui Riemann și că a demonstrat și ipoteza lui Riemann generalizată.

Deocamdată a prezentat doar o variantă a demonstrației scrisă în limbajul Lean. Este un limbaj de programare în care se pot scrie demonstrații matematice astfel încât calculatorul să le verifice mecanic, pas cu pas. Un text clasic pe care să-l poată citi un matematician nu există încă. Alpöge însuși recunoaște că încă nu înțelege toată matematica demonstrației și vrea să o redacteze mai târziu.

Deocamdată nu există nici verificare independentă, nici recenzii. Verificarea cu calculatorul în Lean este un lucru puternic, dar nici ea nu ajunge. Specialiștii trebuie să verifice, printre altele, că enunțul însuși este scris corect în Lean, adică că ceea ce a verificat calculatorul este cu adevărat ipoteza lui Riemann, și nu o afirmație care seamănă cu ea. Brian Conrey, unul dintre cei mai importanți specialiști în ipoteza lui Riemann, a numit anunțul „un moment monumental în istoria omenirii”. Manuscrisul însă nu l-a văzut încă. Anunțul a venit la o zi după intrarea Anthropic la bursă.

Au existat deja multe încercări de a demonstra ipoteza lui Riemann, inclusiv ale unor matematicieni celebri, și toate au eșuat până acum. Aceasta este diferită prin faptul că vine ca demonstrație în Lean, pe care o poate verifica calculatorul. Dacă va rezista, va arăta abia munca specialiștilor, iar asta poate dura mult. Pentru milionul de dolari de la Institutul Clay trebuie oricum așteptați cel puțin doi ani după publicare. Scriem acest paragraf pe 21 noiembrie 2026.

Vezi și